Ca sa prindem timpul din urma…

Pasiunea pentru motociclism m-a scos din casa intr-o zi in care soarele parea ca zambeste tuturor.

Am iesit din oras incet – imi placea sa ascult cum motorul toarce fin si calm. Era placut. Poate si din cauza ca eram doar eu, Cassandra si gandurile mele.

Din inconstienta, nu m-am echipat cu costumul de protectie. Am luat doar casca – accesoriu obligatoriu. Doream sa simt vantul suierandu-mi prin haine si biciuindu-mi gleznele goale – intr-un dulce dans  plin de neprevazut.

Am intrat in padure – si racoarea mi-a alungat gandurile. Asfaltul – drept si umed – parea ca se termina brusc, in perdeaua de copaci.

Rapit fiind de peisaj, am incetinit. Ecoul motorului se auzea altfel, lovindu-se de zidul verde si parfumat. Cand am iesit din padure aproape ca mi-a parut rau. M-am gandit insa ca ma voi intoarce acasa pe acelasi drum incantator…

N-a fost asa. SUV-ul alb a aparut pe neasteptate in spatele meu – si dadea semne de nerabdare. Am incercat sa disting chipul soferului intr-una din oglinzile retrovizoare. N-am reusit sa identific decat o forma de butoi, maroniul accentuat al pielii – in puternic contrast cu albul imaculat al masinii – si o pereche de ochelari de soare a caror latime concura lejer cu cea a parbrizului masinii.

A intrat in depasire si l-am lasat. La urma-urmei, nu ma grabeam nicaieri. Nu s-a asigurat insa suficient de bine – si n-a vazut TIR-ul care venea in viteza din sensul opus – decat atunci cand a fost in paralel cu mine.

A tras brusc de volan in dreapta – uitand sau pur si simplu nepasandu-i ca eu sunt in dreapta lui. M-a lovit violent, iar roata din fata a Cassandrei s-a indreptat brusc spre santul de la marginea drumului. N-am mai putut face nimic. Am intrat in sant, iar motocicleta  s-a infipt cu putere intr-una dintre borduri – aruncandu-ma in fata cu o forta uimitoare. Piciorul stang mi-era inca prins in scara, si as putea sa jur ca am auzit osul trosnind in momentul in care zburam – dand din maini – in iarba de dupa sant.

Totul a durat cateva secunde. Care-au fost – probabil – cele mai lungi pe care le-am trait vreodata.

Nu stiu cat am stat acolo. Stiu doar ca ghiolbanul cu SUV-ul alb a accelerat, speriat probabil de consecinte. Si… dus a fost. Nu reusisem sa-mi amintesc decat ultima parte a numarului de inmatriculare, dar asta era mai putin important pe moment.

N-a oprit nimeni sa-mi dea o mana de ajutor. Desi sunt convins ca accidentul a fost observat de cel putin trei soferi.

Zaceam pe iarba, intins pe burta. Aveam impresia ca ma sufoc, asa ca primul impuls a fost sa-mi scot casca. Insa – la prima incercare de-a-mi schimba pozitia, o durere ascutita m-a sagetat adanc in piciorul stang. Cred c-am urlat. Destul de tare. Mi-am smuls casca din cap si – intr-un gest nejudecat – am aruncat-o spre drum, imagindu-mi parca figura ghiolbanului cu SUV alb in momentul in care-i zboara toti dintii din gura. Ce-am auzit pe urma a fost un scrasnet puternic al unor roti de masina, o frana brusca, o portiera trantita si o voce de femeie care injura de mama focului – venind spre locul unde eram eu intins.

S-a oprit cand m-a vazut. Si lumea mea s-a oprit cand am vazut-o pe ea, fara sa-mi mai pese de piciorul facut praf sau de starea deplorabila in care ma aflam. Era superba de-a dreptul. O imagine in totala opozitie cu vorbele colorate ce le auzisem mai devreme.

Fara multa vorbarie, m-a ajutat sa ma ridic si m-a dus la masina.

Pe drum, mi-a cules casca si cheile Cassandrei, care ramasesera inca in contact.

Pana am ajuns la spital, mi-a marturisit ca nu a observat motocicleta zdrobita in sant, decat in momentul in care a coborat din masina. Si ca a coborat din masina cand casca mea a aterizat in mijlocul benzii. Casca pe care eu – desigur – o aruncasem stapanit de durere si inconstienta, dupa ghiolbanul care era deja la multi kilometri distanta de noi.

Cei de la serviciul de Urgenta m-au luat in primire direct de la masina.

In urmatoarea ora am aflat ca am piciorul rupt in doua locuri, si ca sunt norocos c-am scapat doar cu atat. Prea norocos nu ma simteam eu atunci, dar totusi inca respiram – iar asta e oricand un lucru bun. Intre timp a ajuns si politia, am trecut prin bla-bla-ul birocratic – si mi s-a spus ca va fi nevoie sa raman peste noapte. Vraja bruneta care ma adusese la spital (uitasem sa va spun ca era bruneta) a trecut sa ma vada in dimineata urmatoare. Imi facusem iluzii ca a venit doar pentru mine. Aflasem insa ca acolo lucra.

Sa spunem c-o cheama Clara…

Published in: on July 10, 2011 at 8:58 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://patruacte.wordpress.com/2011/07/10/ca-sa-prindem-timpul-din-urma-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

5 CommentsLeave a comment

  1. Am dat de blogul tau intamplator, citind alte chestii.🙂
    Ar trebui sa zici mersi ca ai scapat doar cu atat fara echipament..😀
    Sunt curioasa daca o sa fii back in business dupa recuperare; stiu ca suna aiurea, dar asta mi-a trecut prin minte dupa ce am vazut ca ai scris ca esti ok per total.
    Insanatosire grabnica🙂

  2. imi vine in minte doar faptul ca ai fost salvat de o femeie iar jobu tau este sa faci fericita o femeie. se pare ca ai fost rasplatit pentru munca ta😀

  3. Ma bucur sa aud ca esti bine si asteptam cu nerabdare sa mai scrii ceva😀

  4. sarmanul…(…pentru mine ramane inca intrebare daca este adevarat totul ce scrii..dar astept cu nerabdare sa mai citesc ceva nou pe la tine

  5. nici un biker nu ar arunca nici macar dupa un conservar slinos cu casca ….


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: