Ca sa prindem timpul din urma…

Pasiunea pentru motociclism m-a scos din casa intr-o zi in care soarele parea ca zambeste tuturor.

Am iesit din oras incet – imi placea sa ascult cum motorul toarce fin si calm. Era placut. Poate si din cauza ca eram doar eu, Cassandra si gandurile mele.

Din inconstienta, nu m-am echipat cu costumul de protectie. Am luat doar casca – accesoriu obligatoriu. Doream sa simt vantul suierandu-mi prin haine si biciuindu-mi gleznele goale – intr-un dulce dans  plin de neprevazut.

Am intrat in padure – si racoarea mi-a alungat gandurile. Asfaltul – drept si umed – parea ca se termina brusc, in perdeaua de copaci.

Rapit fiind de peisaj, am incetinit. Ecoul motorului se auzea altfel, lovindu-se de zidul verde si parfumat. Cand am iesit din padure aproape ca mi-a parut rau. M-am gandit insa ca ma voi intoarce acasa pe acelasi drum incantator…

N-a fost asa. SUV-ul alb a aparut pe neasteptate in spatele meu – si dadea semne de nerabdare. Am incercat sa disting chipul soferului intr-una din oglinzile retrovizoare. N-am reusit sa identific decat o forma de butoi, maroniul accentuat al pielii – in puternic contrast cu albul imaculat al masinii – si o pereche de ochelari de soare a caror latime concura lejer cu cea a parbrizului masinii.

A intrat in depasire si l-am lasat. La urma-urmei, nu ma grabeam nicaieri. Nu s-a asigurat insa suficient de bine – si n-a vazut TIR-ul care venea in viteza din sensul opus – decat atunci cand a fost in paralel cu mine.

A tras brusc de volan in dreapta – uitand sau pur si simplu nepasandu-i ca eu sunt in dreapta lui. M-a lovit violent, iar roata din fata a Cassandrei s-a indreptat brusc spre santul de la marginea drumului. N-am mai putut face nimic. Am intrat in sant, iar motocicleta  s-a infipt cu putere intr-una dintre borduri – aruncandu-ma in fata cu o forta uimitoare. Piciorul stang mi-era inca prins in scara, si as putea sa jur ca am auzit osul trosnind in momentul in care zburam – dand din maini – in iarba de dupa sant.

Totul a durat cateva secunde. Care-au fost – probabil – cele mai lungi pe care le-am trait vreodata.

Nu stiu cat am stat acolo. Stiu doar ca ghiolbanul cu SUV-ul alb a accelerat, speriat probabil de consecinte. Si… dus a fost. Nu reusisem sa-mi amintesc decat ultima parte a numarului de inmatriculare, dar asta era mai putin important pe moment.

N-a oprit nimeni sa-mi dea o mana de ajutor. Desi sunt convins ca accidentul a fost observat de cel putin trei soferi.

Zaceam pe iarba, intins pe burta. Aveam impresia ca ma sufoc, asa ca primul impuls a fost sa-mi scot casca. Insa – la prima incercare de-a-mi schimba pozitia, o durere ascutita m-a sagetat adanc in piciorul stang. Cred c-am urlat. Destul de tare. Mi-am smuls casca din cap si – intr-un gest nejudecat – am aruncat-o spre drum, imagindu-mi parca figura ghiolbanului cu SUV alb in momentul in care-i zboara toti dintii din gura. Ce-am auzit pe urma a fost un scrasnet puternic al unor roti de masina, o frana brusca, o portiera trantita si o voce de femeie care injura de mama focului – venind spre locul unde eram eu intins.

S-a oprit cand m-a vazut. Si lumea mea s-a oprit cand am vazut-o pe ea, fara sa-mi mai pese de piciorul facut praf sau de starea deplorabila in care ma aflam. Era superba de-a dreptul. O imagine in totala opozitie cu vorbele colorate ce le auzisem mai devreme.

Fara multa vorbarie, m-a ajutat sa ma ridic si m-a dus la masina.

Pe drum, mi-a cules casca si cheile Cassandrei, care ramasesera inca in contact.

Pana am ajuns la spital, mi-a marturisit ca nu a observat motocicleta zdrobita in sant, decat in momentul in care a coborat din masina. Si ca a coborat din masina cand casca mea a aterizat in mijlocul benzii. Casca pe care eu – desigur – o aruncasem stapanit de durere si inconstienta, dupa ghiolbanul care era deja la multi kilometri distanta de noi.

Cei de la serviciul de Urgenta m-au luat in primire direct de la masina.

In urmatoarea ora am aflat ca am piciorul rupt in doua locuri, si ca sunt norocos c-am scapat doar cu atat. Prea norocos nu ma simteam eu atunci, dar totusi inca respiram – iar asta e oricand un lucru bun. Intre timp a ajuns si politia, am trecut prin bla-bla-ul birocratic – si mi s-a spus ca va fi nevoie sa raman peste noapte. Vraja bruneta care ma adusese la spital (uitasem sa va spun ca era bruneta) a trecut sa ma vada in dimineata urmatoare. Imi facusem iluzii ca a venit doar pentru mine. Aflasem insa ca acolo lucra.

Sa spunem c-o cheama Clara…