Am reusit s-o abordez ieri dimineata (nu chiar asa direct cum aveam de gand, insa). Am ajuns pe alee cu vreo 20 de minute mai repede decat de obicei. Asa cum ma asteptam, ea nu era inca acolo. Am inceput sa alerg relativ incet, asteptand-o sa apara. Eram mereu cu coada ochiului pe coltul blocului de dupa care stiam ca soseste in fiecare zi.
A aparut intr-un tarziu, unduindu-si formele in lumina vie a soarelui de dimineata. Era de-a dreptul superba (e drept ca nici nu ma asteptam la mai putin). Problema era insa ca nu era singura. Adica era si nu prea – in sensul ca se tinea dupa ea un individ trecut bine de 30 de ani (imbracat sport – iesise si el probabil la alergat cand a observat-o), incercand sa-i atraga atentia. Evident – fazele de genul “… si ce mai face domnisoara?”, “un numar de telefon, ceva?” sau “ce frumos miros salcamii,nu?” ramaneau fara efect. Adica – fara efectul asteptat – in sensul ca individul se straduia de zor sa primeasca o farama din atentia ei, dar era ignorat total. Pe de alta parte, aveam o puternica impresie ca ea abia se stapaneste de la a-i aplica o palma, fiind din ce in ce mai vizibil iritata.
Primul cuvant care mi-a venit in gand cand am observat ce intentii are individul a fost “concurenta”. Am zambit. La urma-urmei… ce aveam de pierdut? Am inceput sa alerg dupa ei si am incetinit cand am ajuns la cativa metri in urma lor. Am actionat apoi conform primului truc ce-mi venise in minte (parca vazusem asta intr-un film, candva demult – si acolo chiar functionase). Adica – am grabit pasul si am ajuns in dreptul ei, i-am cuprins foarte usor si foarte atent mijlocul si – inainte sa reactioneze (probabil – aplicandu-mi mie palma care era destinata celuilalt) – i-am spus : “Corina, iubito. Te-am rugat sa ma astepti si pe mine”. Mi-am retras urgent mana – nu era cazul sa intind coarda, oricum. Am continuat : “pai spune-mi tu – ma lasi singur in pat asa de dimineata?”.
Am socat-o, si se vedea asta. Oricum, individul – la auzul expresiilor “Corina, iubito” si “ma lasi singur in pat” – a tacut brusc. Macar atata reusisem. I-am facut semn “Corinei” cu coada ochiului, sperand ca mi-a priceput intentiile (in caz contrar – ma alegeam cu o palma si adio iesit in oras). Dupa cateva fractiuni de secunda (care mi s-au parut de fapt mult prea multe), s-a luminat brusc si – zambindu-mi – a adaugat “dragule, nu vroiam sa te trezesc”. Eram fericit, din doua motive. In primul rand pentru ca mi-a inteles gluma, iar in al doilea rand pentru ca “petitorul” s-a oprit brusc si a facut cale-ntoarsa.
Am obtinut ceea ce vroiam – sa “sparg gheata” si sa raman singur cu ea. In plus – imi iesise ca la carte, si eram si mandru de asta. M-am scuzat daca am fost badaran, motivand cu “mi se parea ca ai nevoie de o mica interventie”. Mi-a zambit iar, spunandu-mi sa nu-mi fac probleme. Atunci, am adaugat : “poti sa te revansezi fericindu-ma cu un numar de telefon”. Mi-a spus ca nu isi da numarul de telefon necunoscutilor. I-am intins mana, prezentandu-ma : “PatruActe ma numesc” (am inlocuit desigur pseudonimul cu prenumele real). A ezitat putin, apoi mi-a intins si ea mana : “Daca preferi – poti sa-mi spui Corina. Am vazut ca-ti face placere”. Da – stiu ca nu acesta era numele ei real – dar acum cel putin am putut sa-i spun ca – din moment ce ne-am prezentat (fie si fictiv), nu mai suntem necunoscuti, deci nu o opreste nimic de la a-mi da numarul. A ezitat putin din nou… dar mi l-a dat. Eram multumit.
S-a scuzat apoi si mi-a spus ca trebuie sa plece. Am sunat-o insa cand nu apucase sa se departeze nici macar 20 de metri, intreband-o ce parere are despre o iesire in oras sambata seara. S-a intors spre mine – inca avand telefonul la ureche si mi-a raspuns simplu, facandu-mi cu mana : “poate”. Astazi am sunat-o din nou si am transformat acel “poate” intr-un “da” hotarat.
Sambata iesim.
P.S.: Se pare ca unele trucuri preluate din comediile romantice (asta imi amintesc ca era filmul de care spuneam mai sus) – chiar functioneaza 🙂 . In fond – chiar daca nu functiona – ce aveam de pierdut?
Patru Acte 