Ca sa prindem timpul din urma…

Pasiunea pentru motociclism m-a scos din casa intr-o zi in care soarele parea ca zambeste tuturor.

Am iesit din oras incet – imi placea sa ascult cum motorul toarce fin si calm. Era placut. Poate si din cauza ca eram doar eu, Cassandra si gandurile mele.

Din inconstienta, nu m-am echipat cu costumul de protectie. Am luat doar casca – accesoriu obligatoriu. Doream sa simt vantul suierandu-mi prin haine si biciuindu-mi gleznele goale – intr-un dulce dans  plin de neprevazut.

Am intrat in padure – si racoarea mi-a alungat

Vindecata

A fost ranita si – multa vreme – am ignorat-o.

Mi-am amintit de ea abia cand am realizat ca – pentru mult timp – a fost singura fiinta din preajma-mi in care am putut avea deplina incredere.

Fidela ca intotdeauna, m-a asteptat rabdatoare si suferinda – stiind ca ma voi intoarce la ea.

N-a tresarit cand m-a vazut. Ma astepta. Ar fi plans, dar nu mai avea lacrimi.

Ultimele zile

Am cedat insistentelor surorii mele de-a i-o lasa pe Cassandra pe mana. Rau am facut.  M-am lasat convins de zambetul copilaresc, de experienta pe care-o mai avea pe doua roti si de eterna dorinta de-a nu-i refuza nimic.

S-a intamplat lucrul de care ma temeam cel mai tare.

Dox

De fapt, o chema Dora. Nu stiam asta in momentul in care m-a abordat ca sa-mi ceara o tigara. Pe-atunci fumam mai mult. I-am dat, si am urmarit-o cum se indeparta – cu privirea atintita fix pe silueta ei seducatoare, stransa in costumul de piele. Categoric, imi captase atentia.

Nu-mi venise sa cred cand am vazut-o urcand in saua motocicletei si demarand in viteza. Arata exact ca o amazoana calare pe un armasar negru, naravas. Am ramas – pierdut – privind in urma ei. Eu si ceilalti barbati aflati – intamplator – pe acea parte a trotuarului.

A doua oara cand am intalnit-o n-a mai fost totul asa de pasnic.